As completa doar, la fel cum a ascultat mentorul lui Iliescu glasul pietei si a chemat minerii sa-i macelareasca.

Veti vedea la alegeri cati vor iesi la vot… Scarbiti de PDL-isti, oamenii nu au nici o varianta. Cine il cunoaste pe acest magar, care se considera o alternativa la conducerea orasului, va prefera mai bine sa stea acasa decat sa vada numele lui pe lista candidatilor. Singura lui “calitate” e discursul si declaratiile populiste, adica MINCIUNA, in rest profesionalism zero, proiecte de viitor zero, valoare ZERO. Si pentru ca cine se aseamana se aduna, in jurul lui sunt personae de aceeasi “teapa”.

Ce uita tovarasii, e ca oamenii care au iesit in strada, scandeaza impotriva intregii clase politice, sloganurile “PDL=USL” sau “Ne-am saturat de alternanta pdl-psd”, demonstreaza acest lucru.

Probabil, cat stau ei prin piata doar pentru cateva blitz-uri, cu caciulile trase pe urechi, nu aud ceea ce revendica romanii.

1. A retrogradat echipa doar, DOAR din vina lui. Repet, singura persoana vinovata pentru retrogradarea vicecampioanei Romaniei e Marian Iancu. Si-a batut joc de munca baietilor si a dat cu piciorul la o participare in Champions League.

2. A vandut apoi, aproape toata echipa, nu stiu cati sunt ca nu i-am numarat, vreo 12-13 jucatori, titulari, internationali multi dintre ei.

Si acum culmea tupeului, apare cu o decalaratie in care spune ca e angrenat in alte afaceri si 5 luni nu mai poate baga nici un ban in fotbal, si….  consiliul local sa pompeze urgent 1,7 milioane de euro pentru ca echipa sa poata continua!!!!!!!!!!!!

INCREDIBIL, CULMEA NERUSINARII, CULMEA PROSTIEI SI A TUPEULUI.

Citesc acum ca va da in judecata doi tineri jucatori pentru ca isi bat joc de fotbal. Pai cred ca jucatorii ar trebui sa-l dea pe el in judecata, ca au muncit un an intreg si toata stradania si performanta a fost in zadar, pentru ca a aparut acest Mafalda si cu o semnatura a distrus tot.

Iancule, miticule, se pare ca avea dreptate Piturca, ai un caracter infect, pleaca, te rugam, dispari, jos laba de pe clubul nostru, si de-ar fi sa jucam in liga a treia dar macar sa nu ne mai injure lumea, am ajuns din cauza ta sa fim huliti pe toate stadioanele, Poli o echipa studenteasca, care era iubita in toata tara.

Parintii n-au invatat nimic din esecul copiilor lor, iar copiii nu vor invata nimic pentru ca sunt protejati de parinti.

Cum e posibil sa dai vina pe ministru pentru incompetenta copilului tau? Am auzit urmatoarele plangeri: “ministru’ e de vina ca au montat camere de luat vederi in sali si copiii nu au putut sa miste, supraveghetorii au fost mai mult decat stricti.”

De aceea suntem aici, pentru ca nu invatam din greseli si cautam mereu scuze, mereu suntem vanati, de fapt ne-am obisnuit sa primim totul de-a “moaca”.

Astazi chiar am observat un grasan intr-un BMW seria 7 care framanta de zor excrementele din nas si vazandu-l am ajuns la concluziile  de mai sus. Avem o tara frumoasa, pacat ca-i locuita!

Urmeaza episodul cu mancatorii de seminte.

Inchei cu specificatia ca refrenul care e strigat din piepturi de zeci de mii de polisti si anume:

” gunoaie de mitici,gunoaie de mitici, sa nu va mai prindem pe aici
caci aici e TIMISOARA, emigrantilor din toata tara,
aici este BANATUL, aici e tara noastra
ne pisam pe capitala voastra”

s-a implinit, si ar fi mai bine daca am reusi sa inscriem echipa in campionatul Serbiei, atunci chiar am scapa definitiv de tot ce inseamna mitici si capitala.

“Departe de mine să cred că Mihaela Rădulescu este o scriitoare. Părerea mea despre ea nu este pozitivă, ea nu este un exemplu de «Uite, fraților, să faceți așa!». Ea nu are la bază nimic. Ea s-a construit frumos, dar pe nimic. Voi ați citit scrisoarea Mihaelei Rădulescu către Marius Tucă și Jurnalul Național?! Când se plângea ea de aceasta Românie imposibilă și că ea trebuie să emigreze?! Stiți câte greșeli de ortografie avea scrisoareai ei? Cam 40! Ei, citiți-o și după aia vorbim despre Mihaela Rădulescu. E o analfabetă care a ridicat nivelul de analfabetism al României!”

“Dacă o compari cu fetele astea care apar la noi la știri, nu e diferență absolut deloc. Care să fie diferența? In momentul de față, ea se învârte undeva între niște localități pe care nu știe să le citească de pe Coasta de Azur! Și se laudă că a mâncat o salată de avocado cu piept de pui în subsolul blocului unde odată De Niro… Cam astea sunt amintirile ei de pe Coasta de Azur! E din același aluat cu Ramona Gabor. Pentru că Ramona e tot acolo, Mihaela Borcea e tot acolo și o să ne trezim că toate aceste fufe fabuloase își vor face toate vacanțele între Cannes si St. Ferran!”

Vezi  aici ce am spus eu despre madam Mihaela in urma cu un an.

Conform celor de la CNN, cei doi catelusi au fost luati in grija veterinarilor.

“Prima rudă a parlamentarului Partidului Conservator care a spart tăcerea în privinţa trecutului de securist al lui Voiculescu a fost Paraschiva Silaghi. Verişoară a actualului magnat, Paraschiva Silaghi a povestit cum cu uimire a descoperit că vărul ei primar era şi turnătorul familiei la Securitate. La câteva săptămâni de la dezvăluirile făcute de Silaghi în ziarul „Adevărul”, o altă rudă a lui Dan Voiculescu îl acuză pe acesta de trădare.

Rude pe hârtia de turnătorie

Mikaela Kallberg, de 55 de ani, este sora Paraschivei Silaghi şi verişoară a senatorului Dan Voiculescu. Mai mică decât aceştia cu zece ani, în copilărie Mikaela nu avea relaţii apropiate cu actualul senator. „Mergeam la ceaiuri şi pe ea nu o luam. Era supărată pe noi“, povesteşte Paraschiva Silaghi, sora Mikaelei.

Fostă Nanu, Mikaela a devenit Kallberg prin căsătorie. L-a cunoscut pe cetăţeanul suedez la mare, în România. A părăsit ţara în 1975 cu aprobarea Consiliului de Stat şi s-a stabilit în Suedia. Acum este directoarea unei şcoli din oraşul Helsingborg, Suedia.

Mikaela cere să se facă dreptate

Recent, Mikaela Kallberg a intrat în posesia actelor de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS). A avut aceeaşi surpriză neplăcută ca şi sora sa, Paraschiva Silaghi. În documentele primite, Mikaela Kallberg a remarcat nota informativă datată şi semnată personal de Dan Voiculescu în care apar numele său şi ale părinţilor, Petre şi Maria Nanu.

„Luând cunoştinţă de permanenta defăimare a familiei noastre, precum şi de ameninţările directe ale domnului Voiculescu, sunt hotărâtă ferm să intervin alături de CNSAS pentru clarificarea definitivă a acestui caz“, arată Mikaela Kallberg într-o cerere adresată magistraţilor români. Ruda lui Dan Voiculescu doreşte să intervină în procesul în care senatorul contestă decizia de colaborator al Securităţii, decizie stabilită de CNSAS.
Povestea Mikaelei Kallberg începe în 1975, când se pregătea se părăsească România. „Soţul meu a plecat înaintea mea cu câtva timp şi a lăsat la mine acasă 100 de coroane suedeze“, susţine Mikaela Kallberg într-o declaraţie notarială dată la 10 iunie 2009 şi parafată la Haga.Verişoara lui Dan Voiculescu povesteşte că bancnota lăsată în casa părintească de soţul său era ruptă, motiv pentru care a şi uitat de ea. După plecarea din România, „domnul Voiculescu a început o serie de vizite insistente“ în casa părinţilor Mikaelei Kallberg.

„Căuta să-l implice pe tatăl nostru într-o declaraţie, la un pahar de bere“, spune Mikaela Kallberg, care susţine că actualul parlamentar insista să afle despre plecarea Paraschivei Silaghi şi a soţului acesteia în Germania.

În cursul unei astfel de discuţii, tatăl Mikaelei Kallberg şi al Paraschivei Silaghi i-a spus cum a făcut curat într-una din camere şi a găsit bancnota ruptă de 100 de coroane suedeze.

Părinţii au fost bătuţi şi interogaţi

La două zile de la discuţia în care se menţiona existenţa bancnotei, „s-au prezentat la părinţii noştri două persoane civile însoţite de domnul Voiculescu Dan, personal, şi au cerut direct: «scoateţi imediat valuta pe care o deţineţi în casă!» Au predat imediat bancnota ruptă de 100 de coroane suedeze şi au fost pe loc arestaţi. S-a întâmplat spre sfârşitul anului 1975“.

Mikaela Kallberg povesteşte ce au păţit părinţii ei după turnătoria lui Dan Voiculescu: „Mama a fost eliberată după trei zile, după ce a făcut un atac de cord. Tata a suportat bătăi şi interogări timp de o săptămână. Am primit un telefon de la mama, care plângea şi ţipa rugându-mă să-i scot din ţară, că nu mai pot trăi în România după cele întâmplate“. Verişoara lui Dan Voiculescu îşi aduce aminte că mama sa, după ce a fost eliberată, spunea că „pe Dan nu mai vrea să-l vadă şi îl făcea mereu securist şi turnător“.

Paraschiva Silaghi a declarat că nu a ştiut de drama părinţilor ei până în 31 decembrie 2008. „Bănuiam ceva, dar Mikaela a ţinut teribil de mult la secretul acesta“, spune doamna Paraschiva Silaghi.

Paraschiva Silaghi, prima rudă turnată de Felix

Paraschiva Silaghi a fost prima persoană din familia lui Dan Voiculescu care l-a acuzat pe senatorul PC de trădare şi turnătorii la Securitate. „A fost un şoc imens. A făcut-o premeditat. Nu înţeleg că loialitatea faţă de ţară înseamnă să-ţi pârăşti rudele“, a povestit, pentru „Adevărul“, Paraschiva Silaghi.

Ea spune că plecarea sa din ţară a coincis, se pare, cu începutul colaborării tânărului Dan Voiculescu cu Securitatea. „Am aflat recent că îi vizita foarte des pe părinţii şi pe sora mea. Era imediat după plecarea noastră. Era foarte interesat de modul în care am părăsit România. Întreba tot timpul cum am plecat“, îşi aminteşte doamna Vica.

Ulterior am aflat că, după vizită, a dat o informare la Securitate în care spunea că a aflat cine a fost persoana care mi-ar fi facilitat plecarea. Este o hârtie pe care eu am văzut-o, în care el spune că a făcut un drum în Germania cu cineva de la Securitate şi că a depistat persoana care ne-a dat nouă voie să plecăm“, povesteşte Paraschiva Silaghi.

Deşi relaţiile dintre cele două familii încetaseră, Paraschiva Silaghi spune că problemele au continuat să apară. „Au venit în familie lucruri furtunoase pentru care am siguranţa, sută la sută, că au fost făcute de dânsul. Părinţii mei au fost terorizaţi de el“, îşi aminteşte verişoara lui Voiculescu.

Andon: „De ce se află în treabă cele două?“

CNSAS şi-a retras excepţia de incompatibilitate ca apărător al lui Dan Voiculescu a avocatului-parlamentar Sergiu Andon. Referitor la povestea Mikaelei Kallberg, Andon a declarat: „Noua intervenţie dovedeşte odată în plus cât de subţire în conţinut este dosarul CNSAS.

Ceea ce izbeşte în cererea de intervenţie este faptul că zicerile verişoarei din Suedia nu au niciun corespondent în dosarele de securitate oferite de CNSAS. Se pune întrebarea de ce se află în treabă aceste personaje. Până acum au fost de partea lui Voiculescu, acum, brusc, îi descoperă păcate de care nu s-a vorbit”, a declarat avocatul Sergiu Andon.

Mama a fost eliberată după trei zile, în urma unui atac de cord. Tata a suportat bătăi şi interogări timp de o săptămână. Am primit un telefon de la mama în care plângea şi ţipa rugându-mă să-i scot din ţară.”

Mikaela Kallberg, verişoara lui Dan Voiculescu

“În biografia lui Ion Iliescu, scrisă de el însuşi, dar şi de hagiografi, după decembrie 1989, momentul 15 iulie 1971 e văzut ca o pedeapsă administrată de Nicolae Ceauşescu, pentru că s-ar fi opus întoarcerii PCR la dogmatismul stalinist. O radiografie a momentului respectiv ne arată însă că altul e adevărul. La cererea sa expresă, Ion Iliescu e trimis la Comitetul judeţean PCR Timiş, pe postul de secretar cu Propaganda pentru a urma şcoala vieţii, străină unui aparatcik din sediul Comitetului Central al PCR. În viziunea lui Nicolae Ceauşescu, absolvirea acestei şcoli (urmate şi de Nicu Ceauşescu) reprezenta o condiţie sine qua non a promovărilor ulterioare în ierarhia de partid şi de stat. E ceea ce se va întâmpla, de altfel, cu Ion Iliescu după stagiul de la Timiş.

„Aţi auzit aici pe cîţiva tovarăşi care s-au ocupat şi se ocupă acum de problemele activităţii ideologice la Comitetul Central; au vorbit pe larg unii dintre tovarăşi şi despre neajunsurile din acest domeniu de activitate şi despre lipsurile pe care le-au avut ei în muncă. Eu nu pot să nu fiu de acord cu tovarăşul Trofin, care i-a atras atenţia tovarăşului Iliescu că nu ne putem limita la a spune că, în spiritul muncii colective, trebuie să ne facem toţi autocritica, că ne priveşte pe toţi şi să luăm măsuri să îndreptăm activitatea. Tovarăşul Iliescu a lucrat cîţiva ani la tineret – pînă acum cîteva luni. El a activat în trecut şi la Secţia de propagandă, a fost şi şeful secţiei. Numai de a vorbi la general că trebuie să educăm tineretul, nu se poate! Tovarăşul Iliescu are şi el o răspundere pentru lipsurile care s-au manifestat în organizarea activităţii în rîndul tineretului. În această activitate s-a introdus un spirit «intelectualist», funcţionăresc, de neglijare a tineretului muncitoresc, de nesocotire a rolului său – şi aceasta în timpul cînd tovarăşul Iliescu a condus munca. Şi atunci cînd dezbatem o problemă de asemenea importanţă nu se poate ca un tovarăş care este în conducerea partidului, care a răspuns de un sector de activitate, să vorbească despre ea ca şi cum nici n-ar fi trecut pe acolo. Ce valabilitate mai are atunci teza noastră că pînă la urmă seriozitatea unui comunist constă în felul cum ştie să-şi analizeze propria activitate?“.

Autorul rândurilor de mai sus nu e nimeni altul decât Nicolae Ceauşescu. Fostul Secretar General al PCR le-a citit de la tribuna Consfătuirii de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educative din 9 iulie 1971. Reuniunea constituie unul dintre punctele momentului complex rămas în istorie sub sintagma Tezele din iulie.

Cu trei zile înainte, în 6 iulie 1971, fără o pregătire prealabilă a opiniei publice, Nicolae Ceauşescu convoacă o şedinţă a Comitetului Politic Executiv, instanţă colectivă de conducere a PCR, situată ca nivel decizional între Biroul Politic şi Comitetul Central, în cadrul căreia prezintă documentul „Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”. Publicate în „Scînteia” din 7 iulie 1971, Propunerile, în număr de 17, sunt considerate de specialiştii în comunism drept documentul care pune capăt pentru totdeauna procesului de liberalizare început de Nicolae Ceauşescu în 1965.

Cum îi distra Iliescu pe Ceauşeşti la doar câţiva ani după ce fusese alungat din Bucureşti

Comunicatul privind şedinţa CPEx se defineşte prin lapidaritatea tipică textelor oficiale emise de un regim pe care nu-l caracterizează transparenţa. Potrivit documentului, „Comitetul Executiv a luat în discuţie propunerile prezentate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii. Comitetul Executiv a adoptat în unanimitate propunerile respective şi a hotărît să fie publicate în presă”.

Un moment cu efecte şi în perioada postdecembristă

Momentul Tezelor din iulie rămâne în istoria României de după Al Doilea Război Mondial nu numai prin sfârşitul procesului de liberalizare, dar şi printr-un alt fapt, care se va dovedi ulterior crucial pentru perioada postdecembristă: stoparea ascensiunii fulgerătoare a lui Ion Iliescu în cadrul nomenklaturii PCR.

Trecerea lui Ion Iliescu pe linie moartă în ultimii ani ai regimului Ceauşescu a împins în plan secund destinul său de până la 15 iulie 1971. Graţie şi propagandei FSN-iste din primii ani postdecembrişti, s-a creat, prin binecunoscuta rescriere a trecutului în interesul prezentului, imaginea unui Ion Iliescu activist mărunt în istoria comunistă a României, ba chiar a unui tehnocrat rătăcit printre tovarăşi. În realitate, Ion Iliescu a fost unul dintre cei mai însemnaţi lideri comunişti din perioada postbelică. El nu numai că a intrat în Mişcare – încă din 1944 – pentru a-şi transpune în practică sincerele convingeri comuniste, dar mai mult, între membrii nomenklaturii, el se remarcă printr-o ascensiune continuă, după 1950, în ierarhia de partid.

O ascensiune lentă, dar sigură, înainte de venirea lui Ceauşescu la putere: membru UTC (din august 1944), voluntar în brigada de muncă „Vasile Roaită” din Albania, voluntar pe şantierul naţional al tineretului la Căile ferate (1947), membru al CC al UTC (21 martie 1949), secretar al Comitetului Unional al studenţilor şi aspiranţilor români aflaţi la studii în URSS (1950), membru PCR (din 1953), membru al Biroului CC al UTC (1 martie 1954-28 martie 1960), secretar al CC al UTC (30 iunie 1954-28 martie 1960), reprezentant al UTC la Uniunea Internaţională a studenţilor de la Praga (din iunie 1956), preşedinte al Comitetului de organizare al Asociaţiilor Studenţeşti din RPR (15 august 1956), preşedinte al Consiliului Asociaţiilor studenţeşti al Studenţilor din RPR (10 martie 1957), adjunct al Şefului Secţiei de Propagandă şi Agitaţie al CC al PCR (1960-1962), şef al Secţiei de învăţământ şi Sănătate din Direcţia de Propagandă şi cultură a CC al PCR (1962-1965), deputat MAN (din 3 februarie 1957 până în 1985).
Devenit şef al partidului, Nicolae Ceauşescu trece rapid la promovarea unor oameni tineri, loiali politicii, dar şi persoanei sale, folosiţi, printre altele, şi în bătălia cu baronii lui Gheorghiu-Dej. Ion Iliescu e unul dintre aceşti oameni. După 1965, el cunoaşte o ascensiune fulminantă. Membru supleant al CC al PCR (23 iulie 1965-12 august 1969), membru al CC al PCR (12 august 1969-22 noiembrie 1984), membru supleant al CPEx (12 august 1969-28 noiembrie 1974), membru plin al CPEx (12 noiembrie 1974-23 noiembrie 1979), prim-secretar al CC al UTC (9 decembrie 1967-20 martie 1971), secretar al CC al PCR (11 februarie 1971-15 iulie 1971).

Un destin spectaculos de nomenklaturist

Prin raportare la alte destine de nomenklaturişti din anii Ceauşescu, cel al lui Ion Iliescu poate fi înscris între destinele spectaculoase. Îl egalează, din acest punct de vedere, doar cel al lui Dumitru Popescu, şi-l depăşeşte doar cel al lui Nicolae Ceauşescu.

Explicaţiile acestei cariere ieşite din comun prin urcare neîntreruptă trebuie căutate îndeosebi în personalitatea lui Ion Iliescu:

1) Indiscutabil, Ion Iliescu e un activist întrucâtva deosebit de cei promovaţi pe motive de origine sănătoasă. E un personaj inteligent, cultivat, cu vederi mai liberale decât alţii. E însă, în acelaşi timp, un comunist convins, crescut de mic în cultul ideilor revoluţionare (tatăl a fost ilegalist). După 1965, în nomenklatura de vârf a PCR au apărut figuri noi, promovate de Nicolae Ceauşescu din rândurile tehnocraţilor. Ion Iliescu nu se numără printre specialiştii aduşi de Nicolae Ceauşescu în conducerea partidului şi statului din nevoia de modernizare a administraţiei şi a economiei. Ion Iliescu e ceea ce se cheamă un aparatcik, un activist de partid care-şi croieşte drum spre vârf cu o tenacitate uimitoare, un activist care-şi putea spune cu mândrie, asemenea lui Nicolae Ceauşescu, „un revoluţionar de profesie”.
2) Ambiţia ieşită din comun, supraomenească – am spune – a lui Ion Iliescu de a ajunge tot mai sus în ierarhia de partid, singura ierarhie pe care o recunoaşte în viaţă.

Surâsul lui Ion Iliescu – o mască înşelătoare

Dumitru Popescu povesteşte în Memoriile sale un episod mai mult decât semnificativ pentru această ambiţie crâncenă a lui Ion Iliescu de a parveni cu orice preţ. La un moment dat – relatează Dumitru Popescu – s-a pus problema înlocuirii lui Pompiliu Macovei din fruntea Ministerului Culturii, dat fiind că Nicolae Ceauşescu „nu-l mai suporta” în acest post. Dumitru Popescu se gândeşte că pentru postul ocupat de Pompiliu Macovei un activist nimerit ar fi Ion Iliescu, prim-secretar al CC al UTC, „trecut mult de vârsta membrilor acestei organizaţii”.

Dumitru Popescu avea argumente temeinice pentru a propune lui Nicolae Ceauşescu trecerea lui Ion Iliescu din funcţia de prim-secretar al CC al UTC în cea de ministru al Culturii: „Ne mai întâlneam câteodată (împreună şi cu Bujor Sion, şeful Secţiei de presă, pe care o coordonam) cu soţiile, vedeam un film, stăteam de vorbă. Îmi plăcea cum evoluase I.I. ca intelectual – citea, avea contacte cu tinerii scriitori şi artişti într-o manieră nonşalantă, prietenoasă, îl vedeam deschis ideilor noi. Mă gândeam că ar aduce un aer proaspăt la minister, ar da un ton cordial relaţiilor cu oamenii de artă, destul de anoste pe atunci, şi că i-ar contura şi lui o perspectivă nu lipsită de atractivitate la acea vârstă”.

Reacţia lui Nicolae Ceauşescu la propunerea cu Ion Iliescu îl surprinde niţel pe Dumitru Popescu: „N.C. m-a ascultat şi a zâmbit amuzat, destins. Îl convinsesem. «Dar crezi că o să vrea?», m-a întrebat. Personal, nu vedeam vreun motiv de opoziţie. «Nu ştiu dacă îl cunoşti destul de bine», a adăugat cu acelaşi aer senin. «Eu sunt de acord», a afirmat cu o lejeritate pe care nu i-o mai remarcasem în discuţiile despre cadre. Vorbeşte cu el. Dar o să refuze. Cu siguranţă vrea să se întoarcă la Comitetul Central»”.

Reacţia lui Ion Iliescu îl surprinde însă total, până în marginea descumpănirii: „Zis şi făcut. Am găsit o ocazie şi l-am abordat. În timp ce vorbeam, prezentându-i ministerul şi exprimându-mi convingerea că munca acolo i-ar veni ca o mănuşă, s-a întunecat la faţă. Nu mai văzusem penumbra aceasta pe chipul lui, de obicei iradiant. Trăsăturile i se înăspriseră, avea o expresie de severitate ostilă, care m-a descumpănit. În faţa mea se afla alt om decât cel perceput de un deceniu şi jumătate. «În primul rând», a replicat cu un ton iritat, de om adânc jignit, «de ce nu m-a chemat el? De ce te-a trimis pe tine să-mi faci propunerea?» şi chiar aştepta un răspuns, explicaţii. Îmi cerea cam mult, în mod normal nu puteam vorbi în numele celui invocat. Cu toate acestea, am făcut-o, menţionând că eu doar îl tatonez, iar N.C. se rezerva pentru etapa a doua. A acceptat oarecum raţionamentul şi s-a mai îmblânzit. Dar duritatea hotărârii deja luată rămânea neclintită. «Nu, nu mă interesează Ministerul Culturii», mi-a spus. «Spune-i că singurul loc unde vreau să lucrez este Comitetul Central. Eu sunt activist, şi asta am să rămân»”.
Dumitru Popescu e şi un scriitor, nu numai un memorialist. Fragmentul din Memorii ne dezvăluie un Ion Iliescu deosebit de Zâmbitorul post-decembrist sau Zâmbăreţul, cum a fost poreclit. Surâsul lui Ion Iliescu e o mască înşelătoare!

Dumitru Popescu îi duce lui Nicolae Ceauşescu răspunsul dat de Ion Iliescu. Din nou, Nicolae Ceauşescu îl descumpăneşte prin reacţia sa: „Când i-am transmis mesajul, N.C. a râs cu poftă, deloc surprins sau afectat, cu aceeaşi destinsă bunăvoinţă ca prima dată. «Ţi-am spus că nu-l cunoşti. Bine! O să vedem ce facem. Am să stau de vorbă cu el»”.

După 1989, asemenea altor lideri PCR, Dumitru Popescu a făcut puşcărie pe nedrept, împins în celulă, ca şi ceilalţi, din nevoia lui Ion Iliescu de a supravieţui la putere prin executarea cu sânge rece a foştilor tovarăşi de nomenklatură.

Din perspectiva acestei experienţe, Dumitru Popescu notează în Memoriile sale: „Şi-acum mă uimeşte precizia intuiţiei sau a documentaţiei, cine ştie? dovedită atunci de N.C. în cazul lui Iliescu. Nu înţelegeam cum de mă situam eu atât de departe de realitate, de adevăratul I.I. Pusesem prea mult temei pe zâmbetele şi râsul lui, văzusem în el un om mai maleabil şi permeabil, accesibil, deloc dezinteresat, dispus la concesii. Scăpa observaţiei mele psihologice alter ego-ul său. Lui Ceauşescu nu-i scăpa, el nu se lăsa iluzionat de poză, pătrundea esenţa. Probabil că aspiraţiile lui Iliescu se suprapuneau pe intenţiile sale, fiindcă la puţin timp după cele întâmplate, o plenară l-a desărcinat din funcţia de prim-secretar al UTC şi l-a ales secretar CC cu propaganda”.

Aşadar, la Consfătuirea din 9 iulie 1971, Ion Iliescu ocupă unul dintre cele mai importante posturi în ierarhia regimului comunist: secretar cu Propaganda al CC al PCR. Ajunsese în această funcţie prin promovarea de la şefia UTC. O promovare ieşită din comun, dorită de el cu ardoare, pentru că însemna trecerea de la UTC la PCR.

La expirarea vârstei UTC-iste, mulţi prim-secretari ai CC al PCR erau trimişi în judeţe. Ion Iliescu are privilegiul de a fi trecut direct în munca de partid de la nivel central şi nu oricum, ci în ditamai postul de secretar al CC al PCR. Alături de alţi lideri comunişti, Ion Iliescu ia cuvântul la reuniune pentru a-şi expune poziţia faţă de Propunerile prezentate de Nicolae Ceauşescu la şedinţa CPEx din 6 iulie 1971. Publicată în „Scînteia” din 11 iulie 1971, intervenţia lui Ion Iliescu nu lasă să se vadă nici un dezacord faţă de Tezele din iulie.

Declară Ion Iliescu chiar în primele rânduri ale discursului său: „Dezbatem, în această consfătuire de lucru, probleme de excepţională însemnătate pentru activitatea generală a partidului, pentru ridicarea nivelului muncii politico-ideologice şi cultural-educative, pentru orientarea activităţii tuturor celor ce lucrează în diverse sectoare ale frontului nostru ideologic. Propunerile de măsuri prezentate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi adoptate de Comitetul Executiv constituie un important sprijin pentru orientarea clară, fermă, principială, de pe poziţii partinice, a amplei activităţi de educare, de formare a conştiinţei oamenilor, proces deosebit de complex, dar şi deosebit de important pentru actuala etapă a dezvoltării societăţii noastre. Traducerea în viaţă a acestor măsuri are o importanţă deosebită pentru creşterea continuă a rolului partidului ca factor conştient, dinamizator, organizator al întregii activităţi de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate.” Ion Iliescu îşi exprimă deplinul acord nu numai cu Propunerile avansate de Nicolae Ceauşescu, dar şi cu întreaga analiză critică pe temeiurile căreia fostul Secretar General al Partidului declanşa un vast îngheţ politico-ideologic.

E de acord cu Tezele din iulie

Dialogul cu Vladimir Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt – primul şi singurul interviu luat lui Ion Iliescu de un specialist în comunismul românesc – are şi valoarea unor memorii mascate. Punct de referinţă în viziunea lui Ion Iliescu asupra propriului destin, volumul îi dă posibilitatea de a caracteriza astfel momentul iulie 1971: „A avut loc o reuniune a activului ideologic, cum s-a numit atunci, care dorea să pună în valoare vizita în ţările asiatice – China, Vietnam, Mongolia şi Coreea de Nord. S-a prezentat un material succint, nişte «teze», care, după aceea, au fost considerate tezele revoluţiei culturale ale lui Ceauşescu”.

Oricât de binevoitori am fi, nu vom întâlni nici o virgulă măcar din această opinie în discursul lui Ion Iliescu, secretarul cu propaganda al CC al PCR, la Consfătuirea din 9 iulie 1971. Dimpotrivă, Tezele lui Ceauşescu sunt susţinute de vorbitor cu un indiscutabil entuziasm: „Şi aceasta, pentru că, într-adevăr, principala noastră lacună în această direcţie este slăbirea fermităţii ideologice, a spiritului de combativitate faţă de fenomenele negative, îngăduinţa şi toleranţa faţă de manifestări străine principiilor noastre de muncă şi de convieţuire. Or, este evident că acolo unde slăbeşte activitatea noastră, afirmarea cu putere a convingerilor, a poziţiilor noastre, a concepţiilor partidului nostru, îşi fac loc influenţe străine, poziţii şi mentalităţi retrograde.” Finalul, ca de obicei, încoronează opera: „În încheiere, doresc, tovarăşi, să mă angajez că, în ceea ce mă priveşte, voi depune toate eforturile pentru a contribui pe măsura posibilităţilor, cunoştinţelor, puterilor mele la înfăptuirea măsurilor stabilite de conducerea partidului”.
După 1989, Ion Iliescu a denunţat, chiar virulent, momentul Tezelor din iulie 1971 nu numai în dialogul cu Vladimir Tismăneanu, dar şi în alte intervenţii publice. Poziţia adoptată în anii postdecembrişti şi cea de la Şedinţa CPEx, de la Consfătuirea de lucru, sunt despărţite urieşeşte. Denunţare categorică după decembrie 1989. Aprobare categorică în 1971. Nu era conştient politicianul Ion Iliescu, în 1971, că Tezele din iulie se constituie într-o lovitură mortală dată procesului de liberalizare a comunismului, proces în care şi el se implicase decisiv, ca unul dintre membrii echipei Ceauşescu? Greu de presupus. Momentul de îngheţ era perceput ca atare de intelectuali, de jurnalişti, de activiştii de partid, ba chiar şi de oamenii simpli. Cum să nu-l perceapă astfel Ion Iliescu, lider comunist care, dacă ar fi să-l credem, avea drept ideal al vieţii comunismul cu faţă umană?

Mai uşor de presupus e că Ion Iliescu s-a manifestat în acel moment ca un brav oportunist. Va fi bombănit în gând sau în barbă. Când a fost vorba însă să ia cuvântul şi să ridice mâna, s-a străduit din răsputeri să nu i se citească pe faţă nicio umbră de împotrivire. Putea – între noi fie vorba – să refuze să ia cuvântul.

Ca să nu mai spunem că putea să pregătească un discurs critic faţă de Propunerile Secretarului General, şi, dacă i s-ar fi interzis să-l ţină, putea să demisioneze din toate funcţiile de partid şi de stat şi să se întoarcă la profesia de inginer hidrolog.

Istoricul trebuie să judece prestaţia unei personalităţi în contextul strict al momentului. Ion Iliescu ar putea să ne reproşeze că-i cerem să se fi comportat în 1971 ca într-o Românie democratică. I-am putea răspunde prin invocarea a două realităţi:

1) În 1971, un gest public de împotrivire faţă de Propunerile lui Nicolae Ceauşescu nu i-ar fi adus, ca în 1950, nici măcar trimiterea în lagăr. Ar fi fost dat afară din nomenklatură şi obligat să se angajeze ca inginer. Desigur, asta ar fi însemnat pierderea privilegiilor de care Ion Iliescu se bucurase timp de aproape două decenii: automobil la scară, vilă în cartierul Primăverii, acces la magazinele nomenklaturii. Milioane de români nu se bucurau de aceste privilegii. Şi, cu toate acestea, trăiau!

2) După 1989, Ion Iliescu şi-a rescris biografia astfel încât să apară drept un disident anticeauşist chiar din momentul iulie 1971. Ar fi fost de aşteptat ca domnia sa să recunoască adevărul că în 1971 n-a avut curajul să se opună făţiş Propunerilor lui Ceauşescu. Mai mult ca sigur, l-am fi înţeles. N-avem cum să-l înţelegem însă când condamnă, în climatul postdecembrist, un proces cu care a fost de acord la vremea petrecerii lui.

În 15 iulie 1971 are loc şedinţa lărgită a Comitetului Politic Executiv. S-au discutat, printre altele, şi măsurile organizatorice reclamate de aplicarea Tezelor din iulie. Textul din „Scînteia”, 16 iulie 1971, se opreşte asupra unui anunţ: „Comitetul Executiv a hotărît eliberarea tovarăşului Ilie Rădulescu din funcţia de şef al Secţiei Propagandă a CC al PCR, urmînd să primească alte însărcinări şi a numit în această funcţie pe tovarăşul Miu Dobrescu – membru supleant al Comitetului Executiv al CC al PCR. Tovarăşul Ion Iliescu a rugat Comitetul Executiv să-l elibereze din funcţia de secretar al Comitetului Central şi să-i creeze condiţii pentru a lucra la un organ judeţean de partid, în vederea completării experienţei sale de muncă. Comitetul Executiv a satisfăcut această cerere şi a supus-o spre aprobare Comitetului Central, care a hotărît eliberarea tovarăşului Ion Iliescu din funcţia de secretar al CC al PCR”.

În dialogul cu Vladimir Tismăneanu, Ion Iliescu vede în măsura luată de Ceauşescu o pedeapsă cumplită. El nu şovăie chiar a înfăţişa măsura ca asemănătoare trimiterii de către Mao la munca câmpului a activiştilor intelectuali, în timpul Revoluţiei culturale. Sărind peste cal, el pune pe acelaşi plan trimiterea sa la Timişoara cu asasinarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu: „Ceauşescu nu-şi mai putea permite să apeleze la practicile staliniste ale anilor 40-50, ai secolului trecut, inclusiv recurgerea la reprimări fizice. Aşa ceva nu mai era posibil după plenara din 1968, care condamnase practicile lui Gheorghiu-Dej, de esenţă stalinistă, în special cazul Pătrăşcanu. Şi atunci, Ceauşescu a adoptat tactica de înlăturare a persoanelor incomode sau potenţial periculoase, trimiterea lor la «reeducare»”.

Explicaţii copilăreşti

Când vine vorba de memoria unor fapte verificabile, omul Ion Iliescu e corect.  Momentele 9 şi 15 iulie 1971 sunt relatate astfel: „Consecinţa: la plenara de care vorbeam, din iulie, în «cuvântul» de concluzii, Ceauşescu m-a acuzat de «intelectualism». După aceea, l-am întrebat dacă poate să-mi descifreze această etichetare, la care se referă? Mi-a promis că o să-mi explice, nu mi-a mai explicat niciodată. Dar, în prima şedinţă de Comitet Executiv, motivând că sunt încă tânăr şi mai am de învăţat, a propus să fiu trimis la Timişoara”.

Iulie 1971 e un moment asupra căruia Ion Iliescu va reveni în dese rânduri după 1989. Lucru explicabil politiceşte. Pentru a fi legitimat în noua orânduire, el avea nevoie de un brevet de disident anticeauşist. În dialogul cu Vladimir Tismăneanu, ca şi în alte încercări de a-şi face publice amintirile (Revoluţie şi reformă, de exemplu), Ion Iliescu nu suflă un cuvânt despre vreo poziţie anticeauşistă publică luată până în 1989, ca să nu mai spunem, de vreo poziţie anticomunistă. Dacă ar fi să-l credem, ceea ce el numeşte pedepsirea sa de către Ceauşescu şi-a avut izvorul în fapte de culise, greu verificabile azi. Ştim sigur, astfel, c-a fost trimis pentru un timp la munca de partid dintr-un judeţ, după întoarcerea lui Ceauşescu din călătoria în China şi Coreea. În Marele şoc…, Ion Iliescu invocă drept cauză a trimiterii sale la Timiş mai întâi un soi de taifas pe care l-ar fi avut cu Dumitru Popa, primul secretar al Capitalei, în parcul casei de oaspeţi unde fuseseră cazaţi pe parcursul vizitei la Phenian: „Noi comentam atât atmosfera din Phenian, cât şi unele probleme din ţară, unele tendinţe care deja începuseră să se manifeste şi făceam unele comentarii. Ulterior, ne-am dat seama că, probabil, am fost interceptaţi, deşi discutasem în parcul casei de oaspeţi unde eram cazaţi. Atunci, fuseseră luaţi în delegaţie şi Pacepa, şi Pleşiţă, deci erau «urechi» suficiente. Ceauşescu era un tip care nu prea se stăpânea şi am putut constata unele ieşiri nervoase din partea lui imediat după aceea”.

Dosarul i s-ar fi încărcat apoi printr-o discuţie avută cu Nicolae şi Elena Ceauşescu în avionul cu care au revenit în ţară. Cu un an în urmă, vizitând Coreea de Nord, Ion Iliescu ar fi bârfit cu fiul preşedintelui din Sierra Leone atmosfera de la Phenian. Potrivit mărturiei sale, el a ţinut să le dezvăluie celor doi conţinutul discuţiei de acum un an: „Într-o discuţie cu cei doi le-am relatat aceste constatări, subliniind că un astfel de sistem este impropriu, chiar şi pentru o ţară asiatică, cu atât mai mult pentru o ţară europeană. Reacţia ei a fost: «Ei, tu te iei după un african?». Nici măcar nu pricepea sensul observaţiilor, că omul acela remarcase un lucru esenţial. Africanul – care, de altfel, era absolvent al Universităţii din Oxford – îmi spusese: «La noi este o societate rămasă puternic în urmă, cu formaţiuni tribale, nu avem structuri nici măcar agricole dar într-o asemenea societate, precum cea coreeană, spunea el, eu nu aş putea să trăiesc, pentru că este o societate dezumanizată»”.

Concluzia e trasă repede. Cam prea repede: „Deci, nici acest lucru nu l-au priceput, mai ales ea. El, cred că a reţinut ceva mai mult. Consecinţa: la plenara de care vorbeam, din iulie, în «cuvântul» de concluzii, Ceauşescu m-a acuzat de «intelectualism»”.

Nu excludem întru totul rolul acestei întâmplări în măsura luată de Ceauşescu. Ion Iliescu exagerează însă punând decizia pe supărarea şefului său că a fost contrazis. În 1971, cel puţin, după cum ne dezvăluie mărturia lui Dumitru Popescu, Nicolae Ceauşescu nu se comporta cu colaboratorii apropiaţi ca un Dictator năzuros. Cu atât mai mult nu putea reacţiona dictatorial, pentru că fusese contrazis într-un taifas din avion, cu cât Ion Iliescu era unul dintre favoriţii săi. Era imposibil ca Nicolae Ceauşescu să nu ştie opiniile mai liberale ale fostului lider al tineretului. Înregistrarea discuţiei de la Phenian e plauzibilă. Acesta i-a dezvăluit lui Ceauşescu un Ion Iliescu mai puţin loial persoanei sale decât îl arătau manifestările publice.

Telenovelă cu ceartă

Până la reala deschidere a arhivelor, e dificil de fixat adevărata cauză a măsurii luate în cazul lui Ion Iliescu în 15 iulie 1971. Sigur e că trimiterea sa la Timişoara ca secretar cu Propaganda are cauze mult mai complexe decât contrazicerea lui Ceauşescu în avion sau interceptarea unei bârfe dintr-un parc de la Phenian. De ce o reduce, totuşi, Ion Iliescu la această cauză greu de crezut? Pentru a nu da explicaţii despre cariera sa de până atunci.

Dacă s-ar fi referit la Consfătuirea din 9 iulie 1971 ca la un moment de stopare a liberalizării, s-ar fi văzut obligat să spună românilor de după decembrie 1989 mult mai multe despre context. El a intuit că-i nevoie de o explicaţie pe înţelesul tuturor, lesne de acceptat de masele analfabete politic: S-a certat cu Ceauşescu! O explicaţie care reuşea nu numai să-l scoată din încurcătura unei discuţii mai largi despre relaţia sa cu comunismul, dar şi care se broda perfect pe imaginea postdecembristă a lui Nicolae Ceauşescu: aceea de Atotputernic hachiţos.

În 1971 însă, Nicolae Ceauşescu nu-şi putea îngădui autoritarismul absolut din 1984-1989. Dovadă: reacţia sa mai mult decât tolerantă când Ion Iliescu i-a cerut explicaţii pentru critica din Expunere. Ion Iliescu, tânăr promovat de Nicolae Ceauşescu, îl somează pe acesta din urmă să se explice în legătură cu etichetarea de „intelectualist”. Şi cum reacţionează Ceauşescu – Dictatorul? Se supără şi-l trimite pe Ion Iliescu la munca de jos?! Nu. Îi promite că o să-i explice. S-ar fi putut petrece un asemenea moment între Stalin şi un colaborator?!

La Consfătuirea din 9 iulie 1971, Nicolae Ceauşescu îi criticase şi pe alţi activişti cu funcţii de răspundere din domeniul culturii şi propagandei. Tonul e însă fundamental diferit de cel blând, părintesc, din mustrarea făcută lui Ion Iliescu, de fapt, un comentariu la o altă mustrare, cea a lui Virgil Trofin. Pe Ilie Rădulescu, Secretarul general al partidului îl execută scurt, precizând că, în ipostaza de şef al Secţiei de Propagandă a CC, „a spus lucruri banale, a vorbit superficial”. Consecinţa deosebirii de ton se va vedea însă în hotărârile şedinţei Comitetului Executiv al Comitetului Central din 15 iulie 1971, şedinţă lărgită, la care au participat, potrivit „Scînteii” din 16 iulie 1971, şi „membri ai Comitetului Central, vechi militanţi ai partidului, miniştri şi şefi ai unor instituţii”. Cel care spusese „lucruri banale”, Ilie Rădulescu, apare în Comunicat ca dat afară pur şi simplu: „Comitetul Executiv a hotărît eliberarea tovarăşului Ilie Rădulescu din funcţia de şef al Secţiei Propagandă a CC al PCR, urmînd să primească alte însărcinări şi a numit în această funcţie pe tovarăşul Miu Dobrescu – membru supleant al Comitetului Executiv al CC al PCR”.
Şi Ion Iliescu e vizat de aceste măsuri. Textul dedicat lui e însă net diferit ca ton de cel referitor la Ilie Rădulescu: „Tovarăşul Ion Iliescu a rugat Comitetul Executiv să-l elibereze din funcţia de secretar al Comitetului Central şi să-i creeze condiţii pentru a lucra la un organ judeţean de partid, în vederea completării experienţei sale de muncă. Comitetul Executiv a satisfăcut această cerere şi a supus-o spre aprobare Comitetului Central, care a hotărît eliberarea tovarăşului Ion Iliescu din funcţia de secretar al CC al PCR”.

Din decembrie 1989 şi până acum, Ion Iliescu a continuat să insiste la nesfârşit pe caracterul punitiv al măsurii. Accentul pus pe această notă se explică prin nevoia sa de a-şi lua brevet de victimă a hachiţelor dictatoriale ale lui Nicolae Ceauşescu. Putem vorbi într-un fel de un adevărat act pedepsitor abia în 1984, când e numit director al Editurii Tehnice şi când nu mai e ales nici măcar în Comitetul Central.

Pedepsitor, desigur, în planul nomenklaturii. În planul cetăţenilor obişnuiţi, ar fi absurd să vorbim de pedepsirea cuiva prin numirea ca director de editură. Nu putem defini însă în niciun caz momentul din iulie 1971 ca un act punitiv. Pentru ambiţiile tânărului Ion Iliescu, mereu în ascensiune de vreo cinci ani, eliberarea din funcţia de secretar al CC poate trece oricând drept o sancţiune nedreaptă.

Judecată în context, măsura nu e punitivă. La Ilie Rădulescu acel „urmînd să primească alte însărcinări” înseamnă, fie şi în planul imaginii pe care şi-o făcea nomenklatura despre un membru al ei, o măsura punitivă. În astfel de cazuri, nu conta ce se întâmpla în realitate cu activistul despre care era vorba în Comunicat. Conta cum apărea măsura în ochii nomenklaturii, lucru decisiv în atitudinea ulterioară faţă de cel sancţionat.

Un Pristanda al Securităţii

Să admitem, de dragul jocului, că Ion Iliescu n-a cerut să fie trimis la o judeţeană de partid, că Nicolae Ceauşescu a folosit pretextul pentru a-l pedepsi. Să admitem că Ion Iliescu a tratat măsura ca fiind nedreaptă chiar din clipa când aceasta i-a fost anunţată. Nu de Comitetul Politic Executiv, cum s-ar crede, ci chiar de Nicolae Ceauşescu, dacă ar fi să judecăm după atitudinea conducătorului faţă de el. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut aşa cum le rescrie, după mai mult de două decenii, Ion Iliescu, ar fi fost normal ca el să refuze noua însărcinare şi, de ce nu?, chiar să demisioneze din rândurile nomenklaturii. N-a făcut-o. Fie că, într-adevăr, el însuşi a cerut să meargă la Timiş, pentru a căpăta experienţa muncii în realitate, fie că a luat în calcul posibilitatea de a reveni ulterior în fruntea bucatelor.

Despre cum a fost primit la Timişoara, Ion Iliescu spune în dialogul său cu Vladimir Tismăneanu: „Sigur că situaţia mea era puţin ambiguă: nu fusesem exclus din Comitetul Politic Executiv, am rămas ca membru supleant şi mă chemau la şedinţe. Era o situaţie cam stranie, pentru că primul secretar, Telescu, era şi el membru supleant şi nu prea pricepea care este statutul meu. Unii se gândeau că poate o să-i iau locul lui Telescu. Telescu avea chiar şi o anumită suspiciune, reţinere faţă de mine, după aceea, am rămas în relaţii foarte apropiate; a văzut nu numai că nu îl subminez, dar îl ajut efectiv. Iar colegii de muncă şi oamenii cu care am avut de-a face m-au primit chiar cu foarte multă căldură, căldură umană, am simţit multe asemenea manifestări ale simpatiei. Eram şi un «obiect» interesant de studiat de aproape, dar, în acelaşi timp, era şi o solidaritate umană vădită”.

Ion Iliescu nu face niciun efort pentru a merge până la capăt cu explicarea acestei reacţii faţă de un activist care, două decenii mai târziu, se autocompătimeşte în postura de trimis de Ceauşescu în exil la Timişoara, văzută ca un fel de Siberie a României. El vrea să credem că simpatia, căldura celor din jur îşi aveau izvorul în personalitatea sa de excepţie şi, de ce nu?, într-un soi de dezacord al activului de partid timişorean cu măsura căreia îi căzuse victimă. E o lege a mizeriei umane cea potrivit căreia cel căzut de la putere nu beneficiază de altceva decât de noi spini înfipţi în coastă. Ion Iliescu pare a fi – cel puţin în amintirile sale – un caz aparte. Să fi fost activiştii comunişti timişoreni întruchiparea omului nou, visat de Ceauşescu, om nou, care, spre deosebire de cel vechi, îşi manifestă simpatia şi solidaritatea faţă de cel căzut? Nici vorbă de aşa ceva. Ca de obicei la Ion Iliescu, între relatare şi interpretare se aşază o diferenţă substanţială. Relatarea e corectă. Interpretarea e total greşită. Explicaţia reacţiei aparte a activului timişorean trebuie căutată în felul special în care Comunicatul prezentase întregii nomenklaturi măsura. Indiferent de ce s-a petrecut în realitate, pentru nomenklatură, care ştia să interpreteze până şi punctuaţia unui Comunicat oficial, Ion Iliescu nu trece drept un om căzut.

Să ne situăm în timpul de acum trei decenii şi ceva. Activiştii de la Timişoara, asemenea celorlalţi activişti din ţară, vedeau în funcţia lui Ion Iliescu de la judeţeana de partid un moment de trecere, ba mai mult, chiar o trambulină pentru saltul într-un post mult mai important decât cel de secretar cu Propaganda al CC al PCR. Întregul Aparat ştia ascensiunea fulgerătoare a lui Ion Iliescu după 1965, datorată febleţei lui Nicolae Ceauşescu faţă de el. Şi întregul Aparat nu interpretase afacerea cu dorinţa de a merge la judeţeană, pentru a-şi îmbogăţi experienţa, altfel decât ca pe o manevră pentru o funcţie de mare însemnătate în Partid sau în Stat. Dar cea mai bună dovadă că la Timişoara aşa-zisa victimă a nazurilor dictatoriale se bucura de o situaţie aparte o reprezintă atitudinea Securităţii: „Spre exemplu, la Timişoara, inspectorul şef al Internelor, care coordona şi Miliţia, şi Securitatea, mi-a atras atenţia, într-un moment când ne aflam singuri, în afara oraşului, să fiu prudent, că sunt urmărit pas cu pas şi sunt înregistrat, şi acasă, şi la birou, peste tot. Dar mi-a spus: «Nu noi o facem, nu cei de aici, de la judeţ». Tocmai atunci se afla la Timişoara Pacepa, la o şedinţă de bilanţ a inspectoratului şi, fără să-l numească, mi-a spus: «Ei sunt, de la centru, care te supraveghează»”. N-avem nicio îndoială că Ion Iliescu era monitorizat de Securitatea de la Centru la ordinul lui Nicolae Ceauşescu.

După cum vorbeşte Ion Iliescu în anii postdecembrişti, ai crede că era urmărit în ipostaza de Duşman al Poporului. În realitate, ţinând cont de context, Ion Iliescu fusese pus sub supraveghere pentru a i se verifica loialitatea faţă de Ceauşescu. Şi dacă ne gândim la revenirea sa ulterioară, el şi-a confirmat loialitatea. Gestul mai marelui Securităţii din Timişoara e unul de Pristanda. Poliţaiul din Caragiale caută să se pună bine şi cu hăituitul Caţavencu, ştiind din experienţă că acesta s-ar putea împăca cu cuplul Zoe-Tipătescu sau – şi mai şi – ar putea ajunge ştab peste judeţ. Un calcul asemănător îşi face şi şeful de la Timişoara. Ion Iliescu era steaua urcătoare a Partidului. Cel puţin aceasta era credinţa nomenklaturii şi a Securităţii. Fusese trimis la Timişoara, ca secretar cu Propaganda, fără a fi scos din Comitetul Executiv.

De ce l-a trimis Ceauşescu la o judeţeană de partid

Circulau o sumedenie de zvonuri despre relaţia sa cu Nicolae Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu se va fi supărat pe tânărul căruia îi înlesnise cea mai spectaculoasă ascensiune în ­ierarhia de partid. Şi dacă lui Nicolae Ceauşescu îi trece supărarea şi Tovarăşul Iliescu revine la vârf?! De ce să nu se aranjeze el de pe acum? La nivelul celui care l-a avertizat pe Ion Iliescu astfel de gesturi sunt imposibile dacă nu s-ar şti că avertizatul e „de-al nostru”. Ar fi procedat aşa respectivul şi cu Corneliu Coposu?! Şi atât Şeful Securităţii, cât şi ceilalţi membri ai nomenklaturii, nu se înşelaseră. După câtva timp, la 9 noiembrie 1974, Ion Iliescu e promovat în fruntea judeţului Iaşi, unul dintre cele mai importante judeţe ale ţării. Pe 28 noiembrie 1974 e ales membru plin al CPEx. La 2 aprilie 1979 devine membru al Consiliului de Stat, iar la 28 august 1979, după încheierea perioadei de la Iaşi, devine preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor, funcţie pe care o păstrează până la 17 martie 1984, când e trimis ca director al Editurii Tehnice. Chiar şi în funcţia de director de editură, Ion Iliescu nu e un simplu şef din domeniul cultural, precum Valeriu Râpeanu sau Mircea Sântimbreanu. Pentru cei de la Consiliul Culturii, pentru nomenklatură, el rămâne mai departe Tovarăşul Iliescu. Revoluţia îl găseşte, totuşi, într-un post de şef şi nu ca simplu inginer.

Ion Iliescu nu oboseşte a preciza, după decembrie 1989, că nu el a cerut să fie trimis la judeţeană. Nu ne sunt cunoscute documentele secrete ale momentului. Liderii comunişti din vremea respectivă nu îndrăznesc să spună adevărul. În lupta pentru supravieţuirea postdecembristă, Ion Iliescu le-a fost şi le este un aliat de nădejde. Având în vedere că Ion Iliescu trecea drept preferatul lui Nicolae Ceauşescu, nu-i exclus ca ei să fi avut o discuţie între patru ochi, de care Ion Iliescu de azi nu mai vrea să-şi amintească. S-ar putea să nu fi cerut el plecarea la judeţeană. S-ar putea să-i fi propus sau impus Nicolae Ceauşescu.

Dacă e aşa, nu-i obligatoriu ca măsura să fi ascuns intenţii duşmănoase faţă de Ion Iliescu. Să recapitulăm. În 1971, Ion Iliescu avea doar 41 de ani. Tradiţia comunistă cerea pentru funcţia de secretar al CC al Partidului o vârstă mai mare. Nicolae Ceauşescu nu se înşela când îl considera tânăr. Dar fostul secretar general nu se înşela mai ales când îi spunea că „mai are de învăţat”.

Ion Iliescu urmase până atunci o carieră tipică, exemplară chiar, de aparatcik. Nu venise într-o funcţie pe linie de partid din producţie, din gazetărie măcar, cum se întâmplase cu Dumitru Popescu. Fusese ceea ce Nicolae Ceauşescu numea revoluţionar de profesie. De mic, făcuse parte din rândurile nomenklaturii.
Nicolae Ceauşescu fusese cel puţin cizmar. Cunoscuse viaţa obişnuită, cu imensele dificultăţi. De mic, Ion Iliescu mersese doar cu automobilul pus la dispoziţie de partid, şi nu cu tramvaiul luat din staţia supraaglomerată, cumpărase de la magazinele nomenklaturii şi nu de la Alimentară, i se dăduse locuinţă de către Gospodăria de partid şi nu umblase el pe la ICRAL, ca să obţină una, în Militari sau în Drumul Taberei. Ca activist, apoi, lucrase numai şi numai la Centru, în cabinete. Nu condusese niciodată un oraş, un sat, o întreprindere, într-un cuvânt, un colectiv de oameni simpli, cu miile lor de probleme, pe cât de neimportante pentru şefi, pe atât de importante pentru ei.

Nu numai în teoria de partid, dar şi în realitate, unui asemenea activist îi lipsea experienţa politicii concrete, a contactului cu problemele oamenilor. O asemenea experienţă, absolut necesară pentru politicianul ambiţios care era el, nu putea fi dobândită decât muncind la o judeţeană de partid. Aici, la nivelul judeţenei de partid, activistul se confrunta cu miile de probleme ale vieţii, cu exigenţe decurgând din asigurarea traiului zilnic pentru oamenii simpli. Abia aici, la judeţ, activistul cunoştea adevăratele probleme ale oamenilor, era obligat să rezolve chestiuni la care nici nu se gândise mai înainte.

Baronii Partidului îl luaseră la ochi

Era pentru Nicolae Ceauşescu doar un pretext de a scăpa de Ion Iliescu? Nu credem.  Toate gesturile Secretarului General dezvăluie o neobişnuită preocupare de a-l proteja pe mai tânărul său favorit. După trimiterea la judeţ, Ion Iliescu rămâne mai departe membru supleant al CPEx. Cine cunoaşte relaţiile ierarhice din Partid îşi dă seama că adevărata putere a unui activist n-o dădeau funcţiile executive, ci locul în instanţele conducătoare ale formaţiunii. Din nevoia de a trece pedepsit de Nicolae Ceauşescu pe motive politice, Ion Iliescu îşi rescrie trecutul, înfăţişându-se drept o victimă a dictatorului. Dacă voia să-l pedepsească, Nicolae Ceauşescu îl dădea afară din toate funcţiile şi-l trimitea inginer pe un şantier de hidroamelioraţii.

Să ne întoarcem la Expunerea lui Nicolae Ceauşescu din finalul Consfătuirii de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educative. Fostul Secretar General menţionează, chiar la începutul pasajului dedicat lui Ion Iliescu, observaţiile critice făcute la adresa intervenţiei secretarului cu Propaganda al CC al PCR de Virgil Trofin: „Eu nu pot să nu fiu de acord cu tovarăşul Trofin care i-a atras atenţia tovarăşului Iliescu că nu ne putem limita la a spune că în spiritul muncii colective trebuie să ne facem toţi autocritica”.

Virgil Trofin era membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 12 august 1969. Din 20 decembrie 1968, activa ca Secretar al CC al PCR cu probleme organizatorice. La Plenara Comună a CC al PCR şi a Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale din 25-26 noiembrie 1981, e exclus din CC al PCR, sancţionat cu vot de blam cu avertisment şi trimis director al IAS „Mircea Vodă” din judeţul Călăraşi. La momentul Consfătuirii din 9 iulie 1971 e însă, graţie funcţiei de Secretar cu Organizatoricul, al doilea om în Partid, după Nicolae Ceauşescu.

Discursul lui Virgil Trofin, publicat în „Scînteia”, nu face nici o referire la Ion Iliescu. Sau „Scînteia” a publicat forma retuşată a discursului, la indicaţia lui Nicolae Ceauşescu, care voia să-l menajeze pe Ion Iliescu, înainte de a avea o discuţie cu el între patru ochi. Sau afacerea s-a petrecut în partea a doua a reuniunii, când, potrivit Comunicatului din „Scînteia”, 11 iulie 1971, în sală au rămas doar activiştii de vârf: „La ultima parte a şedinţei au participat membri ai Comitetului Executiv al Prezidiului Permanent al CC al PCR, miniştri, conducători ai instituţiilor centrale”.

Sunt toate datele ca să credem că mustrarea lui Virgil Trofin a avut loc în realitate. De ce a făcut-o? Răspunsul ni-l dă mirarea lui Ion Iliescu din dialogul cu Vladimir Tismăneanu despre faptul că nici unul dintre baronii partidului nu-i luase apărarea: „Chiar şi Maurer şi Bodnăraş îmi arătau simpatie. Însă, din respect pentru adevărul istoric, trebuie amintit că absolut nici unul dintre ei, atunci, în 1971, nu a ridicat măcar problema: de ce după numai şase luni de la desemnarea ca secretar trebuie înlocuit Iliescu? Se poate pune, deci, întrebarea: de ce nu a iscat acel moment nici o reacţie de respingere, de rezistenţă din partea unor oameni mai luminaţi, pentru că asemenea oameni existau, totuşi?”.

Mărturiile lui Dumitru Popescu dezvăluie că Nicolae Ceauşescu avea o adevărată slăbiciune pentru Ion Iliescu. Numai aşa se explică faptul că, deşi Ion Iliescu refuză propunerea transmisă de Dumitru Popescu, fostul Conducător se mulţumeşte să râdă şi, culmea!, îl promovează în funcţia de Secretar cu propaganda al CC al PCR. Fie şi dacă Nicolae Ceauşescu din 1971 ar fi fost zbirul descris de Ion Iliescu după decembrie 1989, reacţia sa la refuzul lui Ion Iliescu trădează o slăbiciune. Slăbiciunea faţă de Ion Iliescu ar explica şi formularea blândă din Comunicatul CPEx, ca şi promovarea ulterioară a lui Ion Iliescu. Că după venirea lui Gorbaciov la putere, Nicolae Ceauşescu se schimbă radical, e o altă poveste. În 1971 – e limpede – Ion Iliescu se dovedeşte preferatul lui Nicolae Ceauşescu.

Ascensiunea fulgerătoare a lui Ion Iliescu după venirea lui Ceauşescu la putere va fi stârnit nemulţumirea baronilor din Partid. Comportamentul faţă de Dumitru Popescu ne dezvăluie că favoritul lui Nicolae Ceauşescu nu se purta deloc amabil cu colegii săi de conducere mai tineri sau mai vârstnici. Printre ei se număra, desigur, şi Virgil Trofin, fostul şef direct al lui Ion Iliescu. Şi cum se întâmpla deseori într-un C.C. al PCR măcinat de intrigi, de lovituri sub centură, Virgil Trofin, baron de pe vremea lui Dej, n-a scăpat prilejul să-i administreze un ghiont. Mai ales că, ţinând cont de ambiţiile lui Ion Iliescu, dar mai ales de slăbiciunea pe care o avea faţă de el Nicolae Ceauşescu, Virgil Trofin îşi simţea ameninţat locul numărul doi în Partid. De la secretar cu Propaganda la secretar cu Organizatoricul nu era decât un pas! Nu-i exclus ca, după incidentul relatat de Dumitru Popescu, Nicolae Ceauşescu să fi ajuns şi el la concluzia că Ion Iliescu avea nevoie de o şcoală a vieţii. Şi cum Ion Iliescu era simpatia sa, un tânăr pe care pariase în procesul de lichidare a conservatorismului dejist, trimiterea la o judeţeană de partid se născuse din sincera preocupare de a face din tânăra speranţă a Partidului un politician de realităţi, net diferit de politicianul de cabinet de până atunci.

În acelaşi timp, prin trimiterea la o judeţeană de partid, Nicolae Ceauşescu dădea satisfacţie numărului tot mai mare de colegi de-ai săi nemulţumiţi de semnele trufiei, tipice pentru cel promovat prea iute şi îngrijoraţi de ascensiunea fulgerătoare a lui Ion Iliescu, de ipostaza acestuia de stea urcătoare a Partidului. Dar nu numai atât. Virgil Trofin exprima sentimentul tuturor la auzul discursului ţinut de proaspătul secretar al CC al PCR. Din 1967, Ion Iliescu lucrase la Tineret. Până atunci, fusese şeful Secţiei de Propagandă. Sub directa sa îndrumare, direcţionat, desigur, de Nicolae Ceauşescu, Tineretul beneficiase de o evidentă politică de deschidere. Acum, prin Tezele din iulie, Nicolae Ceauşescu punea capăt acestei politici, denunţând-o cu huiet.

Ca şi cum nici n-ar fi trecut pe-acolo

În intervenţia sa, Ion Iliescu e de acord cu criticile aduse de Nicolae Ceauşescu politicii de până atunci şi se angajează că va transpune în viaţă noua orientare. Logic ar fi fost ca Ion Iliescu să-şi facă autocritica. În discursul său, Ion Iliescu mustrase ceea ce el numise excesul de până atunci în politica de deschidere. Asta însemna că-şi asuma teza lui Ceauşescu despre greşelile comise de partid până atunci. Ion Iliescu fusese însă cel care răspunsese de domeniile semnalate în discursul său ca fiind afectate de greşelile liberalismului excesiv. Normal, logic era să-şi asume responsabilitatea pentru anii când dirijase aceste domenii. Şi, fie să-şi apere lucrurile făcute, criticând Tezele lui Ceauşescu, fie să se delimiteze de trecutul propriu, procedând la autocritică. Nicolae Ceauşescu punea punctul pe i exprimându-şi nemulţumirea faţă de stilul pe care-l mărturisea discursul lui Ion Iliescu: „Şi atunci cînd dezbatem o problemă de asemenea importanţă, nu se poate ca un tovarăş care este în conducerea partidului, care a răspuns de un sector de activitate, să vorbească despre ea ca şi cum nici n-ar fi trecut pe acolo”.

Nicolae Ceauşescu a murit la zidul de la Târgovişte în 25 decembrie 1989. Dacă ar fi trăit şi i-ar fi citit fostului colaborator interviurile, articolele, cărţile, inclusiv cea scrisă împreună cu Vladimir Tismăneanu, s-ar fi grăbit să ne trimită la Cuvântarea sa din 9 iulie 1971. În ultimii ani, Ion Iliescu s-a pronunţat extrem de sever asupra unor tare ale României postdecembriste. A rostit cuvinte grele, bine primite de electoratul său, împotriva prăpastiei care se adânceşte între bogaţi şi săraci, împotriva corupţiei în spectaculoasa ascensiune împotriva mizeriei politicianiste. Dorită ca recapitulare a destinului său de om politic, discuţia cu Vladimir Tismăneanu e şi o antologie a criticilor aduse de Ion Iliescu relelor din anii postdecembrişti.

Condiţia dialogului impune concizia. Astfel că din volum putem rupe citate memorabile. România se defineşte printr-o polarizare socială înspăimântătoare, care o apropie treptat, dar fatal, de republicile bananiere. Zice Ion Iliescu: „Oamenii o duc şi aşa greu, sărăcia este o dominantă, încă, în viaţa noastră. Dar când sărăcia mai este însoţită şi de asemenea fenomene antisociale, uneori stridente, cu oameni care se îmbogăţesc peste noapte – şi este evidentă îmbogăţirea pe căi ilicite -, aceasta creează o stare de dezamăgire, de neîncredere. Fenomenul corupţiei afectează fibra morală a societăţii, ceea ce mi se pare a fi lucrul cel mai grav”. În primii ani postdecembrişti – tună şi fulgeră Ion Iliescu – infrastructura agriculturii noastre a fost pusă la pământ: „S-au produs şi distrugeri fizice, cu mari pierderi pentru ţară. S-au lichidat şi s-au demolat instalaţiile pentru irigare, în zona de sud a ţării, au fost distruse grajduri, alte construcţii gospodăreşti. Unele studii vorbesc de distrugeri ale infrastructurii agricole de peste 10 miliarde de dolari. Când şi de unde vom mai investi noi o astfel de sumă în agricultură?”.

Privatizarea s-a făcut la noi cu mari costuri sociale şi risipe economice. Ea a fost grav afectată de corupţie. Ion Iliescu e foarte dur în această chestiune: „Unii au cumpărat doar în ideea de a vinde activele; au cumpărat cu bani foarte puţini şi au câştigat din vânzarea activelor – fie clădiri, terenuri, fie utilajele sub formă de fier vechi. Pentru aşa ceva, nu era nevoie de intermediari; statul putea foarte bine să scoată el la vânzare activele şi măcar intra ceva la bugetul statului! Din păcate, asemenea privatizări, cu astfel de parteneri au costat economia naţională, în termeni de PIB, de locuri de muncă, de capacitate de producţie”.

Toate bune şi frumoase! Venite de la un jurnalist, de la un istoric al imediatului sau de la un filosof pesimist, astfel de denunţări ale mizeriei româneşti din anii tranziţiei ar avea dreptul la aplauze, ba chiar la aplauze furtunoase, ca să cităm noi din stenograma unui discurs electoral cu mare priză la public. Din nefericire, ele aparţin unui politician care a condus practic România timp de 15 ani. A fost primul preşedinte al CFSN, primul preşedintele al ţării, a condus cel mai puternic partid românesc, a avut şi mai are încă autoritate asupra unei generaţii întregi de politicieni. În nenorocirile despre care vorbeşte cronicarul Ion Iliescu se află o cotă de care e responsabil, fără discuţie, politicianul Ion Iliescu. Nu spun că e o cotă uriaşă. Nu spun nici măcar că-i cotă. Spun, pentru a nu pica în păcatul bunăvoinţei gratuite, că e o cotă mică. Fie şi pentru această cotă, Ion Iliescu ar fi trebuit să-şi recunoască responsabilitatea sa în dezastrele postdecembriste, despre care vorbeşte atât de bine. Şi, evident, să-şi facă autocritica. Nu să vorbească despre România postdecembristă, vorba tătânelui Ceauşescu, „ca şi cum nici n-ar fi trecut pe-acolo”.

O poveste extraordinara cu un inceput care nu prevestea nimic bun, abandonat de parinti, infiat de o familie mediocra, prin munca si ambitie, dupa o viata care bate filmul,  Steve Jobs ajunge unul din cei mai bogati si inteligenti oameni ai prezentului. Toate astea datorita mintii sale sclipitoare si a faptului ca a stiut sa invete din dezamagiri, nu a renuntat si a luat-o mereu de la capat. Pe langa toate victoriile repurtate in viata profesionala, sa mai amintim ca Steve a invins si o lupta in care abilitatile sale nu aveau cum sa-l ajute, a invins cancerul si poate pentru ca in viata, credinta si dorinta sunt mai importante decat tehnologia si stiinta. 

“Cu maletă neagră, în blugi şi adidaşi, şeful cel mare apare pe scenă să prezinte noile apariţii: iPhone, mp3 playerul iPod, laptopul MacBook sau inventiva tabletă iPad. Îl cheamă Steve Jobs, e şeful companiei americane Apple şi, cu siguranţă, unul dintre cei care dictează ce apare mâine în lumea tehnologică.

Jobs e cel care a inventat marketingul gadgeturilor, demonstrându-le celorlalte companii că, pe lângă invenţie şi design, ca să ai succes trebuie să îi faci pe oameni să vorbească despre produsule tale, să fie dependenţi şi interesaţi de ce pui pe raftul magazinului. Aşa au apărut cozi la magazinele de telefoane în ziua lansării iPhone, iar 3 milioane de tablete iPad s-au vândut în doar două luni jumătate. Fără el, Apple nu ar fi existat. Pentru o perioadă a fost înlăturat din cadrul companiei, însă văzând ca sunt aproape să se prăbuşească, cei care fac MacBook l-au adus înapoi. Anul trecut, acţiunile Apple au crescut cu 50% la bursa din New York. În prezent, compania este evaluată la peste 200 de miliarde de dolari.

Steve Jobs s-a născut în San Francisco pe 24 februarie 1955 şi, la scurt timp a fost adopatat. Părinţii săi biologici, Joanne Simpson şi sirianul Abdulfattah Jandali, erau încă studenţi în acea perioadă şi s-au hotărât să dea copilul spre adopţie.

“Mama mea biologică şi-a dorit foarte mult ca viitorii mei părinţi să aibă studii superioare şi era foarte aproape să fiu înfiat de un avocat şi soţia lui. Doar că, imediat după ce m-am născut, înainte să se semneze actele de înfiere, au spus în ultima clipă că, de fapt, ei îşi doresc o fată. Aşa că, la miezul nopţii, mama a sunat următoarea familie care era pe lista de aşteptare: «Avem un băieţel care a venit pe lume pe neaşteptate, îl doriţi?» – Ei au spus «Desigur»”, a destăinuit Steve Jobs într-un discurs pe care l-a ţinut în faţa studenţilor de la Universitatea Standford. La scurt timp, mama lui biologică a aflat că viitorii părinţi nu au studii superioare, tatăl nu terminase nici măcar liceul. “A refuzat să semneze actele de adopţie, a făcut-o doar după câteva luni, când părinţii mei au promis că eu voi merge la facultate. Acesta a fost începutul vieţii mele”, a povestit Jobs.

Colecta sticle de Cola şi mânca la biserică

Steve s-a mutat împreună cu părinţii lui adoptivi, Paul şi Clara Jobs, în California. Mai târziu, familia sa a mai adoptat o fată căreia i-au dat numele Patti. Între timp, părinţii biologici au terminat facultatea, Abdulfattah Jandali a devenit profesor de ştiinţe politice, iar Joane Simpson – logoped.

Între timp, Joanne Simpson s-a despărţit de tatăl lui Steve Jobs, s-a căsătorit cu un alt bărbat şi a născut-o pe Mona Simpson, sora biologică a lui Jobs, care e o celebră nuvelistă în America şi profesor de limba engleză la UCLA (Universitatea din California, Los Angeles).

După şcoala generală, Steve Jobs a urmat liceul din Cupertino, California. Era hipiot, un fan declarat al celor de la Beatles.

De foarte multe ori, după ore, obişnuia să meargă la sediul companiei Hewlett-Packard din Palo Alto, California. Văzând interesul lui pentru tehnologie, cei de la HP l-au angajat pe perioada de vară. Aici îl întâlneşte pe Steve Wozniak, cel care avea să-i devină mai târziu partener de afaceri.

În 1972, la 17 ani, după absolvirea liceului, Jobs intră la Colegiul Reed Portland, Oregon. “Am mers la facultate, însă am ales una foarte scumpă, unde în scurt timp am cheltuit toate economiile părinţilor. După şase luni n-am văzut la ce îmi folosea, habar n-aveam ce vreau să fac cu viaţa mea şi nici cum facultate mă va ajuta să-mi dau seama”, a povestit Steve Jobs studenţilor de la Standford. Aşa a hotărât să se lase de colegiu şi să se apuce de altceva, mergea doar la cursurile care îi plăceau mai mult. “Era destul de înfricoşător, dar, uitându-mă înapoi, cred că a fost cea mai bună decizie din viaţa mea. Nu a fost romantic, nu aveam o cameră unde să dorm, aşa că stăteam în camerele prietenilor şi dormeam pe podea, strângeam bani din sticle de Coca Cola colectate şi mergeam în fiecare duminică 10 kilometri pe jos pentru o masă bună la templu “Hare Krishna” (n.r. organizaţie religioasă filantropică hindusă).

La tratament spiritual în India

În toamna lui ’74, Jobs se întoarce în California şi începe să frecventeze împreună cu Wozniak, colegul şi prietenul său, întâlnirile Homebrew Computer, un club al pasionaţilor de calculatoare. În aceeaşi perioadă reuşeşte să se angajeze la Atari, o firmă populară de jocuri video, cu intenţia de a economisi bani pentru un “tratament spiritual” în India. I-a şi reuşit acest plan.

Împreună cu un coleg de liceu, Daniel Kottke, care a şi devenit primul angajat al Apple, a călătorit în India şi s-a făcut budist. La întoarcere a revenit la vechiul post de la Atari. Compania de jocuri a vrut să facă un gadget mai mic, dându-i lui Jobs sarcina de a crea un circuit, iar pentru fiecare chip minimalizat, primea câte 100 de dolari. Atunci a hotărât să împartă bonusul cu prietenul Wozniak, care, mai mult din amuzament, a reuşit să facă inutile în jur de 50 de cipuri. Cei doi au câştigat, raportat la actuală valoare a banilor, în jur de 5.000 de dolari.

Garajul părinţilor, primul sediu Apple

La puţin timp după aceea, lui Steve Jobs i-a venit ideea să creeze computerul pentru acasă. În garajul familiei sale, împreună cu Wozniak, a început să lucreze la primul produs Apple.

“În garaj nu aveam nici telefon. De câte ori trebuia să sunăm ca să vorbim cu magazinele, mergeam în camera lui Steve”, povesteşte Steve Wozniak într-un documentar realizat de jurnaliştii americani de la Bloomberg.

Aşa a apărut, pe 1 aprilie 1976, Apple 1, un computer într-o cutie de lemn care se conecta la un televizor. Însă succesul a venit cu adevărat când au lansat Apple II, un computer care avea şi monitor. Acest model s-a vândut în milioane de exemplare şi a dominat piaţa computerelor în anii ’80.

“Am fost un norocos, am descoperit ce îmi place să fac devreme, când aveam 20 de ani. Am muncit din greu, iar în 10 ani, Apple a ajuns de la doi oameni şi un garaj, la o companie de 2 miliarde de dolari şi 4.000 de angajaţi”, a declarat Steve Jobs.

Dat afară de compania pe care a creat-o

În 1983, când Apple era pe val, Steve Jobs l-a angajat ca director general pe John Sculley, unul dintre şefii de la Pepsi. “Vrei să vinzi apă cu zahăr toată viaţa sau vrei să vii cu mine şi să schimbăm lumea?”, l-a întrebat Jobs pe Sculley, care era destul de indecis. A fost una dintre mutările fatale făcute de Steve Jobs.

Din 1984, între Jobs şi Sculley lucrurile au început să se deteriorieze: “Ei bine, am angajat pe cineva despre care credeam că e foarte talentat să conducă compania împreună cu mine, iar pentru primii ani a mers bine, însă pentru planurile de viitor, opiniile erau divergente. Când am început să ne expunem ideile, bordul companiei a trecut de partea lui. Aşa am am fost scos afară. Aveam 30 de ani şi am fost concediat. Cum să fii disponibilizat de firma pe care ai creat-o? Eram devastat.”

Jobs, gura de oxigen a Apple

Jobs n-a renunţat. După câteva luni de rătăcire se hotărâşte să pună pe picioare o altă afacere. Aşa a apărut Next, o firma care a lucrat la dezvoltarea programelor de e-mail, a avut o divizie de hardware şi a produs un model de computer.

Între timp, Apple pierdea teren în faţa competitorilor. Vânzările erau dezastruoase şi se părea că nu mai există nicio cale de redresare. În 1996 apare o ştire bombă în presa americană, bordul de conducere al Apple a hotărât să cumpere Next, compania lui Steve Jobs şi să-l aducă înapoi, considerându-l o gură de oxigen.

“După ce am fost concediat de compania pe care o înfiinţasem eram devastat. Însă, în următorii cinci ani am pus pe picioare o companie care se numea Next, o altă companie numită Pixar şi m-am îndrăgostit de o femeie minunată care a devenit soţia mea. Presupun că nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă Apple nu m-ar fi concediat, a fost un medicament cu gust îngrozitor, dar se pare că pacientul avea nevoie de el”, le spunea Jobs într-un discurs, studenţilor de la Standford.

De la revenirea sa, Apple parcă a reînviat. iPod, iPhone, iPad, evoluţia computerelor MacBook sunt doar câteva dintre gadgeturile produse sub atenţia sa.

A cumpărat cu 10 milioane de dolari şi a vândut cu 7,4 miliarde

Studiorile Pixar a fost una dintre cele mai bune afaceri pe care le-a făcut Steve Jobs şi prin care şi-a demonstrat calităţile de vizionar în lumea tehnologiei. În 1986, cumpără The Graphics Group, studiourile de animaţie pe computer ale regizorului George Lucas, redenumite mai târziu Pixar.

În 1995, din studiourile Pixar este trimis către cinematograf primul film de animaţie făcut pe calculator – Toy Stoy. Avea să fie o mare lovitură, în colaborare cu Disney apar în următorii ani titluri de animaţii care au intratat în box office – A Bug s Life, Monsters, Toy Story 2, Finding Nemo sau Cars.

În ianuarie 2006, Disney ajunge la o înţelegere cu Steve Jobs şi cumpără studiorile Pixar, pe care le achiziţionase cu 10 milioane de dolari, în schimbul sumei de 7.4 miliarde de dolari.

Viaţa personală

“La 17 ani am citit un proverb care spunea: “Dacă trăieşti în fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, într-o zi cu siguranţă vei avea dreptate”. M-a marcat, iar de atunci, în fiecare zi mă uit în oglindă în fiecare zi şi mă întreb, “Dacă astăzi e ultima zi a vieţii, aş face ceea ce vreau să fac astăzi?”, iar atunci când răspunsul este “Nu”, ceea ce se întâmplă în foarte multe zile, ştiu că trebuie să schimb ceva”, a declarat jobs într-un discurs.

S-a căsătorit în 1991, când avea 31 de ani, cu Laurene Powell, unul dintre conducătorii Archieva, societate care oferă servicii persoanelor cu dizabilităţi şi cofondatoare a unei companii care produce şi distribuie alimente bio. Căsătoria a fost oficiată de un călugăr budist.

Soţii Jobs au un fiu, Red Paul, şi încă doi copii, care provin dintr-o căsătorie anterioară a lui Laurene. Jobs mai are o fată, Lisa, născută în 1978, dintr-o relaţie pe care a avut-o cu pictoriţa Chrisann Brennan. Iniţial, până la testul de paternitate nu a recunoscut că este tatăl, susţinând că era steril.

Medicii i-au descoperit cancer

În 2004, Jobs a primit o veste şocantă, era bolnav de cancer. “Am făcut o scanare şi mi s-a descoperit o tumoră la pancreas, nici nu ştiam ce e pancreasul. Doctorii mi-au spus că e un tip de cancer incurabil şi s-ar putea să mai trăiesc între 3 şi 6 luni. Docotorul mi-a spus să merg acasă şi să-mi pun afacerile în ordine, mesajul codat al doctorilor pentru “pregăteşte-te de moarte”. Să le spui copiilor tăi tot ce trebuie să ştie despre afacerile tale, credeai că poţi face asta în următorii 10 ani”, declara Jobs.

În următoarele zile a făcut o biopsie, iar medicii nu îi mai dădeau aproape nicio şansă de viaţă. “Când s-au uitat la microsop, doctorul a început să plângă pentru că era o formă foarte rară de cancer pancreatic, iar singura şansă era operaţia. Am făcut-o, iar acum sunt bine. Am fost aproape de moarte şi sper să nu se mai întâmple pentru mulţi ani de acum înainte”, a mai adăugat şeful Apple despre experienţa sa cutremurătoare. Cei care au colaborat cu Steve Jobs spun că, atunci când lucrezi cu el, nu există cale de mijloc: fie îl placi la nebunie, fie îl urăşti.”